(translated by myself from Portuguese into Romanian, it is my favorite Pessoa poem)

Nu sunt nimic.

Niciodată n-o să fiu nimic.

Nu-mi vine să fiu nimic.

Altfel, port în mine toate visurile lumii.

Voi, ferestrele camerei,

Camerei mele de om printre miliardele lumii, pe care nu-l știe nimeni

(Și de l-ar ști, oare ce-ar ști?),

Dați către taina străzii pe care curge întruna lume,

O stradă de neatins pentru toate gândurile,

Reală, imposibil de reală, concretă, nebănuit de concretă,

Cu taina lucrurilor de sub pietre și ființe,

Cu moartea ce așterne igrasie pe ziduri și peri cărunți pe oameni,

Cu Soarta ce mână trăsura totului pe drumul către nimic.

Azi sunt învins, ca știind adevărul.

Azi sunt lucid, ca pregătit să mor,

Parcă de lucruri nimic nu mă mai leagă

Decât un adio, casa mea și partea mea de stradă se fac

O garnitură de tren, ce-mi șuieră de plecare

Dinăuntrul capului,

Și se urnește cu zdruncinat de nervi și huruit de oase.

Azi sunt năucit, ca un om ce-a gândit, a aflat și a uitat.

Azi sunt sfâșiat între datoria mea de-a crede în

Tutungeria de peste drum, reală acolo afară,

Și senzația că totu-i vis, reală aici în mine.

Am ratat totul.

Neavând nicio țintă, poate a fost totul în zadar.

Din toată învățătura primită

Eu mi-am dat drumul pe fereastra din spatele casei.

M-am dus la țară cu planuri mărețe.

Dar acolo am dat doar peste ierburi și copaci,

Iar oamenii, de-i întâlneam, erau mereu la fel.

Mă întorc de la geam, mă las pe scaun. La ce să mă gândesc?

Ce știu eu ce-o să fiu, când nu știu nici ce sunt?

Sunt oare ce gândesc? Dar câte nu gândesc!

Câți oameni nu gândesc ca mine? Nu putem fi toți același!

Un geniu? Numai în clipa asta

O sută de mii de creiere se visează genii, ca mine,

Iar în istorie nu va lăsa urme, cine știe, nici unul,

Praful se va alege de atâtea cuceriri viitoare. 

Nu, nu cred în mine.

Azilurile gem de bolnavi înnebuniți de atâtea certitudini!

Eu, cu zero certitudini, sunt mai cert sau mai incert?

Nu, în mine nu pot să cred…

În câte din mansardele și nemansardele lumii

Nu visează chiar acum autoproclamate genii?

Câte aspirații înalte și nobile și lucide –

Da, cu adevărat înalte și nobile și lucide -,

Și cine știe cât de realizabile,

Nu vor vedea vreodată lumina soarelui sau atinge auzul omenirii?

Lumea aparține celui născut s-o cucerească

Nu celui ce visează c-o poate cuceri, chiar de-ar avea dreptate.

Am visat mai multe decât a comis Napoleon.

La pieptu-mi ipotetic am strâns mulțimi mai largi decât Hristos,

Am inventat filosofii în taină, nescrise de nici un Kant.

Dar sunt, poate voi fi mereu, omul de la mansardă,

Deși, de fapt, nu locuiește în ea;

Voi fi mereu cel nenăscut pentru asta;

Voi fi mereu doar acel om înzestrat;

Voi fi mereu cel ce aștepta să i se deschidă ușa în fața unui zid fără ușă

Și care cânta imnul Infinitului într-o cușcă.

Și auzea glasul Zeului într-un puț secat.

Să cred în mine? Nu, în nimic. 

Natura pe creștetul meu cel fierbinte să-mi dea

Și soare, și ploaie, și vântul să-mi sufle prin păr,

Și restul să vină de-o vrea, de-o fi, de n-o veni.

Robi cardiaci ai stelelor,

Cucerim lumea largă fără să coborâm din pat;

Dar ne deșteptăm și ea-i opacă,

Ne ridicăm și ea-i străină,

Ieșim afară și ea-i întreg pământul,

Cu sistemul lui solar și Calea Lactee și Nedefinitul.

(Mănâncă-ți bomboanele, fetițo;

Mănâncă-ți bombonelele de ciocolată!

Nu-i metafizică mai mare pe lume decât bomboanele.

Nicio religie nu te învață mai multe decât cofetăria.

Mănâncă, fetița mea mânjită, mănâncă!

De-aș putea și eu mânca bomboane așa adevărat, ca tine!

Dar eu gândesc și, desfăcând hârtiuța argintie, care-i foiță de staniol,

Arunc totul pe jos, așa cum mi-am aruncat viața.) 

Măcar rămâne din gustul amar a ce nu voi fi niciodată

Caligrafia grăbită a acestor rânduri,

O poartă năruită către Imposibil.

Măcar îmi dedic mie însumi un dispreț fără lacrimi,

Nobil măcar prin gestul larg cu care lepăd

Rufa murdară ce sunt, fără rost, peste mersul lucrurilor,

Și rămân acasă fără cămașă.

(Tu care alini, tu care nu exiști și tocmai de aceea alini,

Tu, zeiță greacă, plăsmuită ca o statuie însuflețită,

Tu, patriciană romană, imposibil de nobilă și nefastă,

Tu, prințesă a trubadurilor, atât de blândă și luminoasă,

Tu, marchiză din veacul o mie opt sute, decoltată și distantă,

Tu, cadână vestită din vremea părinților noștri,

Tu, poate făptură de azi – deși nu prea știu cine –

Tu care ești toate astea, orice ai fi, oricine ai fi, dacă poți inspira, inspiră!

Inima mea-i o căldare deșertată.

Cum invocă spiritele cei ce invocă spiritele eu mă invoc

Pe mine însumi și nu vine nimic.

Merg la geam și văd strada cu o limpezime absolută.

Văd magazinele, văd trotuarele, văd mașinile trecând,

Văd ființele vii îmbrăcate venind și plecând,

Văd câinii care și ei există,

Și toate mă apasă ca o condamnare la exil,

Și toate îmi sunt străine, totul.)

Am trăit, am învățat, am iubit și am și crezut,

Iar azi îl invidiez pe ultimul dintre cerșetori pentru vina de-a nu fi eu acela.

Fiecăruia îi văd zdrențele și bubele și minciuna,

Și mă gândesc: poate că tu n-ai trăit niciodată, n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai crezut

(Pentru că poți să faci esența tuturor acestor lucruri fără să faci de fapt niciunul dintre ele);

Poate că tu doar ai existat, ca o șopârlă cu coada ruptă,

Tu fiind coada care se zbate pierdută în urma șopârlei.

Am făcut din mine ceva ce n-am știut

Și ce-aș fi putut să fac din mine, n-am făcut-o.

M-am deghizat într-un costum greșit.

Iute am fost confundat și n-am negat, și m-am pierdut.

Când am vrut să-mi scot masca,

Mi-era prinsă de față.

Când mi-am scos-o și m-am zărit în oglindă,

Eram un om bătrân.

Eram beat, nu mai știam să port costumul pe care nu-l scosesem.

Am aruncat masca afară și m-am culcat în vestiar, 

Ca un câine răbdat de administrator

Pentru că nu face rău nimănui

Și o să scriu povestea asta pentru a dovedi că sunt sublim.

Esență muzicală a versurilor mele inutile,

Ce n-aș da să dau peste lucruri făptuite de mine,

În loc să zac mereu în fața Tutungeriei din față,

Călcând în picioare conștiința că eu exist,

Ca un covor de care un bețiv se împleticește

Sau ca un preș furat de țigani, pe care nu dai doi bani.

Dar Tutungiul ajunge în dreptul ușii și rămâne la ușă.

Îl privesc cu stinghereala unui cap răsucit

Și stinghereala unui suflet ce pricepe sucit.

El va muri și eu voi muri.

El se va despărți de semnul „Tutungerie”, eu mă voi despărți de versuri.

Într-o bună zi va muri și semnul, vor muri și versurile.

Apoi, într-o altă zi, va muri și strada unde se afla semnul,

Și limba în care au fost scrise versurile. 

După care va muri planeta rotitoare pe care s-au petrecut toate.

Pe alți sateliți ai altor aștri vreun soi de omenire

Va continua să facă un soi de versuri și să viețuiască sub un soi de semne,

Mereu un lucru în fața altui lucru,

Mereu un lucru la fel de inutil ca altul,

Mereu imposibilul la fel de stupid ca realul,

Mereu taina din adâncuri la fel de limpede ca somnul tainic al suprafeței,

Mereu asta sau mereu alta sau nici una nici alta.

Dar iată că intră un om în Tutungerie (să cumpere tutun?)

Și realitatea plauzibilă se revarsă subit peste mine.

Dau să mă scol, energic, încrezător, uman,

Cu gândul să încerc să scriu versurile astea în care spun exact pe dos.

Aprind o țigară gândindu-mă să le scriu

Și savurez în țigară eliberarea de toate gândurile.

Urmez fumul ca pe un drum în sine,

Și gust, într-un moment sensibil și prielnic,

Eliberarea de toate speculațiile

Și revelația că metafizica e consecința proastei dispoziții.

Apoi mă las la loc pe scaun

Și fumez mai departe.

Și dacă Soarta vrea, voi fuma și mai departe.

(Să mă fi însurat cu fata spălătoresei

Poate eram fericit.)

Acestea fiind gândite, mă scol de pe scaun. Merg la fereastră.

Omul acela iese din Tutungerie (vârând restul în buzunarul de la pantalon?).

Îl știu, e Esteves, cel fără de metafizică.

(Tutungiul apare în dreptul ușii.)

Ca printr-o inspirație divină, Esteves se întoarce și mă vede.

Îmi face un semn de rămas-bun, eu îi strig ‘Cu bine, Esteves!’, și universul 

Mi se recompuse fără ideal nici speranță, și stăpânul Tutungeriei zâmbi.

Álvaro de Campos, 1928