Are we perchance devices who beam their existence to a Cloud to Mnemosyne as this pure drop of thought rises coyly smiling at many a religious and human and this life's mystery?
Air port
Hurry to the gate to the gate don’t want to be late not me honey, plenty of time think I’ll stop for a beer right here what a nice place they’ve got overpriced, understaffed, with the most improbable crowd like in those nature flicks where lions tolerate the antelopes. Better be good and smooth and cold. Who knows? Could be my last one this being an airplane trip and all. At least I won’t go thirsty darling how was your shopping? Fine. Hope you got a good deal on that, the best this side of river Styx perhaps. You said would you carry my coat? No. Got my own thick skin to carry. You’re off to a shameful spot to smoke and me who found it already sit in this place to drink and order another dark one watching the rising sun playing with the amber of beer bottles and shattered minutes that a waiter sweeps away every quarter hour while this guy across munches on fake tuna plastic salad between two real good slices of imitation of actual bread, eyes lost in a reverie about his kidney stones and his kids’ new school completely oblivious to the rising sun and the setting of an uneffable feeling that I alone am trying to eff. To no good effect. What can I say it ain’t much of a bar but hey any port in a storm.
Telling myself a story
I’m in this dive under the water no other customers but me no bartender just a sign that reads ‘back in five - Frank’ all windows are large portholes to a greenish dark shivering landscape and its sundry marine life, for it’s the sea out there. When my eyes lift from my glass I notice this handsome lady sitting cross-legged a couple of stools from me and it’s kind of hard to cross your legs when you don’t have any when they look like a lean fish tail in a bluish satin dress. I confess: I think she is a mermaid and I tell her so after breaking the ice with a deep-voiced ‘hello’ She smiles a funny smile mostly with her eyes ‘you’re quite the perceptive one’ she says creative as usual you know me I continue ‘have you and I met before?’ well not exactly turns our it was just that one time when I was on the shore while she was dashing through underwater in the shallows without once coming out for air while moving way too fast for even an olympic champion on expensive drugs no gear of any kind in sight, no oxygen no tube no tricks no nada yeah it was her all right; shortish blond hair athletic build sculptural arms mystic presence and especially, especially that unusual end.
My Morning Mind
My morning mind
is the mind that craves for coffee
as its first unformed thought of the day
that watches the light before the sunrise
burn up the skies with beauty,
that sits on a chair with a good book
open to anything it might say
and not thinking, but playing,
it stumbles upon universal truth.
My morning mind is a big black cat
lazily stretching and perhaps purring
and looking intently at nothing at all,
listening to familiar house noises
it being, in fact, the house.
My morning mind wants to
take in
pace out
hear the symphony alone
watch how everything changes
while doing it again again
every day.
My morning mind guided by music
and sunshine on absent-minded
runners’ sweaty faces and
deep joy in a bartender’s expression
whose coworker’s telling a joke,
belongs to the moment,
and always has been.
It’s just me
who vanishes in time
in keeping with
my morning mind.
As is
By not knowing
what I am, I was
being myself.
By knowing
myself,
who am I?
Not me -
just another
stranger stranger.
I know that I
don't know
who I am.
And that's fine.
Did you have a good sleep?
Did you dream? What did you dream?
Do you remember your dreams?
Nobody remembers theirs
anymore.
You wish you could hit
‘resume’
like that’s possible!
Although you
can never end up back there
pick up where you left
and make this entire
awkward awful
universe where you
just stumbled in the dark
for a glass of water
-or its polar opposite-
vanish into the thought
that gave it shape.
This younger friend of mine, today
tells me her freshly teenage son
doesn’t want to be seen
in public
with either her or his father
the little angel who
used to be so simple
-such a perfect child-
is ashamed of her.
She told him that
it hurts her
while the father’s denial
is so deep he’ll
come out
hopefully
when the son turns
thirty.
That father
-my friend-
is a lot like me.
Then it hit me
hard.
No, twice as
hard.
I don’t remember
the first
time
I consciously pushed my mother
away. Avoided
going somewhere
with her.
But what I can’t
forget
is
the last time I
took her to lunch
just the two of us
to a nice restaurant
next to home.
Trip of her life.
She could barely walk
though insisted we do
and so we did
slowly
taking
half
an
hour
on
a
five
min-
ute
walk.
She ordered her
favorites
like a dying queen
like
Cesaria Evora
smoking
to the very last minute
in spite of her
failing body
vanishing
mind.
Best meal we ever had.
When your house is crumbling down
When your house is crumbling down
don’t fix it.
Notwithstanding a long habit
of you doing so
ever since
the first
imperceptible
<crack!>
in the kitchen wall; or
the flakes of paint peeled by the wind
above your deck
a deck built
with shiny tools;
or ever since
damp spots flourished
on your walls and ceiling,
though you never let them
reach their
full artistic potential
like Michelangelo
who saw David
in a big
white
rock.
Year in, year out, your castle
turns to keep
draws the bridge
with you inside.
Take three steps back and look:
can you?
can you patch up everything?
can you keep
skipping from pipes
to wires
to brick and mortar
to carpets
to windows
to wooden beams
to floor tiling
to coats of paint over
coats of paint?
You hear its joints
screeching at night
its wailing during storms
its sizzling under the sun
and none is pretty
no, none
none.
Just go!
Abandon ship!
Find yourself a nice
clean
piece of land
to build anew
from scratch
from dreams
from the deepest blue
buried in you.
Your hands will do the thinking
for they’ll know.
Let me tell you about the future
Let me tell you about the future
there will be day after day after day until you die your grandpa and grandma will go first or so is the usual way and they will hurt the shit out of you like you can’t ever believe they will but this is still the hors d’oeuvre you see for later on it will be an aunt or an uncle that you loved with the fullness of a kid’s blessed heart and then perhaps their only son and maybe a former classmate for good measure who’ll take the lead and go leaving you feeling the loop tightening around your windpipe, your stomach. And then it comes for your throat mother father best friend ever sister brother lover. Consider yourself so very lucky if it spares your kids for now. The last one, my friend, is always you and it’s the one you don’t feel don’t resent don’t foresee it is freedom. Welcome to my world, I was expecting you you see just grab a chair by the fire and tell me all about it I’m all heart.
Tutungerie
(translated by myself from Portuguese into Romanian, it is my favorite Pessoa poem)
Nu sunt nimic. Niciodată n-o să fiu nimic. Nu-mi vine să fiu nimic. Altfel, port în mine toate visurile lumii. Voi, ferestrele camerei, Camerei mele de om printre miliardele lumii, pe care nu-l știe nimeni (Și de l-ar ști, oare ce-ar ști?), Dați către taina străzii pe care curge întruna lume, O stradă de neatins pentru toate gândurile, Reală, imposibil de reală, concretă, nebănuit de concretă, Cu taina lucrurilor de sub pietre și ființe, Cu moartea ce așterne igrasie pe ziduri și peri cărunți pe oameni, Cu Soarta ce mână trăsura totului pe drumul către nimic. Azi sunt învins, ca știind adevărul. Azi sunt lucid, ca pregătit să mor, Parcă de lucruri nimic nu mă mai leagă Decât un adio, casa mea și partea mea de stradă se fac O garnitură de tren, ce-mi șuieră de plecare Dinăuntrul capului, Și se urnește cu zdruncinat de nervi și huruit de oase. Azi sunt năucit, ca un om ce-a gândit, a aflat și a uitat. Azi sunt sfâșiat între datoria mea de-a crede în Tutungeria de peste drum, reală acolo afară, Și senzația că totu-i vis, reală aici în mine. Am ratat totul. Neavând nicio țintă, poate a fost totul în zadar. Din toată învățătura primită Eu mi-am dat drumul pe fereastra din spatele casei. M-am dus la țară cu planuri mărețe. Dar acolo am dat doar peste ierburi și copaci, Iar oamenii, de-i întâlneam, erau mereu la fel. Mă întorc de la geam, mă las pe scaun. La ce să mă gândesc? Ce știu eu ce-o să fiu, când nu știu nici ce sunt? Sunt oare ce gândesc? Dar câte nu gândesc! Câți oameni nu gândesc ca mine? Nu putem fi toți același! Un geniu? Numai în clipa asta O sută de mii de creiere se visează genii, ca mine, Iar în istorie nu va lăsa urme, cine știe, nici unul, Praful se va alege de atâtea cuceriri viitoare. Nu, nu cred în mine. Azilurile gem de bolnavi înnebuniți de atâtea certitudini! Eu, cu zero certitudini, sunt mai cert sau mai incert? Nu, în mine nu pot să cred... În câte din mansardele și nemansardele lumii Nu visează chiar acum autoproclamate genii? Câte aspirații înalte și nobile și lucide - Da, cu adevărat înalte și nobile și lucide -, Și cine știe cât de realizabile, Nu vor vedea vreodată lumina soarelui sau atinge auzul omenirii? Lumea aparține celui născut s-o cucerească Nu celui ce visează c-o poate cuceri, chiar de-ar avea dreptate. Am visat mai multe decât a comis Napoleon. La pieptu-mi ipotetic am strâns mulțimi mai largi decât Hristos, Am inventat filosofii în taină, nescrise de nici un Kant. Dar sunt, poate voi fi mereu, omul de la mansardă, Deși, de fapt, nu locuiește în ea; Voi fi mereu cel nenăscut pentru asta; Voi fi mereu doar acel om înzestrat; Voi fi mereu cel ce aștepta să i se deschidă ușa în fața unui zid fără ușă Și care cânta imnul Infinitului într-o cușcă. Și auzea glasul Zeului într-un puț secat. Să cred în mine? Nu, în nimic. Natura pe creștetul meu cel fierbinte să-mi dea Și soare, și ploaie, și vântul să-mi sufle prin păr, Și restul să vină de-o vrea, de-o fi, de n-o veni. Robi cardiaci ai stelelor, Cucerim lumea largă fără să coborâm din pat; Dar ne deșteptăm și ea-i opacă, Ne ridicăm și ea-i străină, Ieșim afară și ea-i întreg pământul, Cu sistemul lui solar și Calea Lactee și Nedefinitul. (Mănâncă-ți bomboanele, fetițo; Mănâncă-ți bombonelele de ciocolată! Nu-i metafizică mai mare pe lume decât bomboanele. Nicio religie nu te învață mai multe decât cofetăria. Mănâncă, fetița mea mânjită, mănâncă! De-aș putea și eu mânca bomboane așa adevărat, ca tine! Dar eu gândesc și, desfăcând hârtiuța argintie, care-i foiță de staniol, Arunc totul pe jos, așa cum mi-am aruncat viața.) Măcar rămâne din gustul amar a ce nu voi fi niciodată Caligrafia grăbită a acestor rânduri, O poartă năruită către Imposibil. Măcar îmi dedic mie însumi un dispreț fără lacrimi, Nobil măcar prin gestul larg cu care lepăd Rufa murdară ce sunt, fără rost, peste mersul lucrurilor, Și rămân acasă fără cămașă. (Tu care alini, tu care nu exiști și tocmai de aceea alini, Tu, zeiță greacă, plăsmuită ca o statuie însuflețită, Tu, patriciană romană, imposibil de nobilă și nefastă, Tu, prințesă a trubadurilor, atât de blândă și luminoasă, Tu, marchiză din veacul o mie opt sute, decoltată și distantă, Tu, cadână vestită din vremea părinților noștri, Tu, poate făptură de azi – deși nu prea știu cine – Tu care ești toate astea, orice ai fi, oricine ai fi, dacă poți inspira, inspiră! Inima mea-i o căldare deșertată. Cum invocă spiritele cei ce invocă spiritele eu mă invoc Pe mine însumi și nu vine nimic. Merg la geam și văd strada cu o limpezime absolută. Văd magazinele, văd trotuarele, văd mașinile trecând, Văd ființele vii îmbrăcate venind și plecând, Văd câinii care și ei există, Și toate mă apasă ca o condamnare la exil, Și toate îmi sunt străine, totul.) Am trăit, am învățat, am iubit și am și crezut, Iar azi îl invidiez pe ultimul dintre cerșetori pentru vina de-a nu fi eu acela. Fiecăruia îi văd zdrențele și bubele și minciuna, Și mă gândesc: poate că tu n-ai trăit niciodată, n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai crezut (Pentru că poți să faci esența tuturor acestor lucruri fără să faci de fapt niciunul dintre ele); Poate că tu doar ai existat, ca o șopârlă cu coada ruptă, Tu fiind coada care se zbate pierdută în urma șopârlei. Am făcut din mine ceva ce n-am știut Și ce-aș fi putut să fac din mine, n-am făcut-o. M-am deghizat într-un costum greșit. Iute am fost confundat și n-am negat, și m-am pierdut. Când am vrut să-mi scot masca, Mi-era prinsă de față. Când mi-am scos-o și m-am zărit în oglindă, Eram un om bătrân. Eram beat, nu mai știam să port costumul pe care nu-l scosesem. Am aruncat masca afară și m-am culcat în vestiar, Ca un câine răbdat de administrator Pentru că nu face rău nimănui Și o să scriu povestea asta pentru a dovedi că sunt sublim. Esență muzicală a versurilor mele inutile, Ce n-aș da să dau peste lucruri făptuite de mine, În loc să zac mereu în fața Tutungeriei din față, Călcând în picioare conștiința că eu exist, Ca un covor de care un bețiv se împleticește Sau ca un preș furat de țigani, pe care nu dai doi bani. Dar Tutungiul ajunge în dreptul ușii și rămâne la ușă. Îl privesc cu stinghereala unui cap răsucit Și stinghereala unui suflet ce pricepe sucit. El va muri și eu voi muri. El se va despărți de semnul „Tutungerie”, eu mă voi despărți de versuri. Într-o bună zi va muri și semnul, vor muri și versurile. Apoi, într-o altă zi, va muri și strada unde se afla semnul, Și limba în care au fost scrise versurile. După care va muri planeta rotitoare pe care s-au petrecut toate. Pe alți sateliți ai altor aștri vreun soi de omenire Va continua să facă un soi de versuri și să viețuiască sub un soi de semne, Mereu un lucru în fața altui lucru, Mereu un lucru la fel de inutil ca altul, Mereu imposibilul la fel de stupid ca realul, Mereu taina din adâncuri la fel de limpede ca somnul tainic al suprafeței, Mereu asta sau mereu alta sau nici una nici alta. Dar iată că intră un om în Tutungerie (să cumpere tutun?) Și realitatea plauzibilă se revarsă subit peste mine. Dau să mă scol, energic, încrezător, uman, Cu gândul să încerc să scriu versurile astea în care spun exact pe dos. Aprind o țigară gândindu-mă să le scriu Și savurez în țigară eliberarea de toate gândurile. Urmez fumul ca pe un drum în sine, Și gust, într-un moment sensibil și prielnic, Eliberarea de toate speculațiile Și revelația că metafizica e consecința proastei dispoziții. Apoi mă las la loc pe scaun Și fumez mai departe. Și dacă Soarta vrea, voi fuma și mai departe. (Să mă fi însurat cu fata spălătoresei Poate eram fericit.) Acestea fiind gândite, mă scol de pe scaun. Merg la fereastră. Omul acela iese din Tutungerie (vârând restul în buzunarul de la pantalon?). Îl știu, e Esteves, cel fără de metafizică. (Tutungiul apare în dreptul ușii.) Ca printr-o inspirație divină, Esteves se întoarce și mă vede. Îmi face un semn de rămas-bun, eu îi strig 'Cu bine, Esteves!', și universul Mi se recompuse fără ideal nici speranță, și stăpânul Tutungeriei zâmbi. Álvaro de Campos, 1928
Blue balloon day
A glorious summer day they
took me
to the park to play and
it was oh so lively full of
people kids and dogs
and big smiles all around
Daddy definitely wasn’t rich
Yet Mom she was good looking
I was a big-eyed kid of 5
skinny with bones showing
hyperactive as a squirrel
on cocaine.
There’s nothing I wished more
on that day than hold
a floating balloon by its string.
Dad wasn’t pleased with the
long waiting line but it wasn’t
an expensive gift. So he stayed.
He got it. It was blue!
I held it yes, for the best part
of two minutes and even though
attached to my finger I did
let it slip through
stunned at its vertical flight.
So it fell into the deep blue sky
smaller and smaller, I had
to squint my eye - I lost it,
never to be seen again.
Daddy, what happens to
balloons in the sky?
They go up and up and up and up
and then eventually son
they all go “pop”!
Because mine didn’t
- I just knew it didn’t -
I lost that total trust I had
in him - that man - my dad
on that blue balloon day.
Here I am today
many years later plumbing
endless blue depths above
for something that flew
deep
deep
down.
Alone she writes
Alone she writes at the table overlooking the sea
words that I’ll never read so no value judgment here
old school, I see,
hand on paper
no electronic device which is
a rare sight for someone her generation.
Glimpsed at her notebook in passing
her handwriting is too regular
too neat and intriguingly so
we’re polar opposites her and me
who write like a dog in the fog
with bad eyesight and a broken paw
not her though.
She watches the sea with legs stretched over
a chair, alone, conversing with her thoughts
Smiles to herself
Becomes part of the wider scenery of vast sea and eternal land
fleeting moment after fleeting moment
as much a part of my happiness as
the sky
the chirps
the wind
my blissful mind.
And I smile to the thought of an implausible
“August 25th, first entry:
Entropy will not let this beer grow any colder…”
There is nothing to do
There is nothing to do there is nothing to do
but sitting quietly in the almost dark
listening to the rain again
and again and again
and thinking of the vast blue sea
and breathing, breathing in and breathing out
like you’re the shore and you’re the waves
and that funny little ship dancing in the breeze
until you’re dizzy and sea sick and a little homesick too
cause that’s what rain does to you.
You realize
all your tomorrows stepped off somewhere
way back without as much as a nod
a pat on the back or a tip of the hat.
Well, that’s that. Less to care about.
Because if you recall there is nothing to do
nothing to do neither today nor tomorrow and
supplies of yesterdays are dwindling too.
At this point it all becomes clear; feel this point
settle in this point and be this point for this
is the point of your life.
Did you know ‘point’ is French for
Hard Stop?
(Fucking French
I could have died without knowing this.)
Passing mermaids are wailing out there
while I munch on finely cut red apple pieces and bad philosophy and breathe in and out
or at the very least
there’s breathing.
True
there is nothing to do but be.
In its own way the rain knows about me
high above these clouds of hers and mine
there is only empty fullness
shine shine shine
(looking like a madman feeling like a boar)
Welcome, stranger.
You are now here. Make yourself at home. Leave your coat and your worries at the entrance.
I don’t know how it’s going to be. I guess we’ll find out. I’m in no hurry and neither should you. I mean, if you can’t afford to spend a little time for yourself… wouldn’t that be a sad life? After all, time’s all we’ve got. We’re all born rich and we end up empty handed, chasing our dreams as if we could stop and relax once we catch them. As if! It is better to have fun in the process, to enjoy the moments as they come, to observe yourself doing what it is that you do. It is a play. Are you game?